In calatoriile mele spatiale, am gasit doi alieni care imi plac foarte tare…
Pe albumul lui Guess Who care a avut lansarea pe 29 mai am si eu o colaborare la piesa cu numele Gen. Impreuna va pregatim niscaiva surprize asa ca… stay tuned!
Aradul e foarte departe de casa. Ai de mancat o paine pana acolo. Dar poate ca merita totusi carbohidratii… Ai de vazut o gramada de chestii si e comod pentru ca poti sa ajungi cam peste tot pe jos, deci te poti bucura din plin de arhitectura care are oaresce armonie. Fiind obisnuit cu Bucurestiul natal, care e o ciorba arhitectonica de nedigerat, am simtit ca imi clatesc un pic ochii pe strazile stramte si in nici un caz proiectate pentru marele flux de autoturisme din Arad. Au o catedrala mare la care tot construiesc (nici ei nu stiu prea mai stiu de cand!) si merita efortul. E tare senzatia cand o vezi in capul strazii… nu e cum au altii prin alte tari, dar e de vazut in mod clar! Pe dinafara au reusit s-o termine, dar la interior e nefinisata - ceea ce ii da un aer oarecum de film de actiune/fantasy cu povestea intr-un ev mediu generic cu oameni simpli, cavaleri si clerici influenti. Peretii netencuiti ai edificiului ii dau acel plus de primitiv de care cred ca are nevoie ritualul… bine ar fi totusi sa o termine, ca e pacat!
Din sacru plonjand cu maxim tupeu si energie inapoi in profan, trebuie sa-ti spun ca am fost la un restaurant italienesc mititel, care va ramane nenumit pana cand se va decide sa ma plateasca - accept si bunuri, nu doar bani! - sa-i fac reclama. Acolo aveau o specialitate a casei care era botezata “medalion de vita cu ciuperci si cartofi cremosi cu bacon” si nu mintea cu nici unul din cuvintele astea multe. Vine in douazeci de minute de cand o ceri si este un adevarat bairam gastronomic din care n-ai cum sa scapi daca nu arunci un pahar sau doua de vin rosu sec si rece. Mmm! [pauza pentru salivat melancolic]
Plimbare prin centru pe jos, aventura pe cate o straduta laterala care nu te lasa sa te mai gandesti la cele sfinte incercate la restaurant pana nu vezi unde duce si de ce, mai descoperi o piata mica si ingrijita in care preturile sunt umflate cu mai mult bun simt decat in mandra Capitala, cumperi un kilogram de fructe, te uiti la oameni… Merita! Ia aminte daca treci vreodata pe acolo!
Am o problema cu somnul. Am avut-o de mic. Orice as face si orice as incerca, nu pot sa scap. Problema e ca adorm greu, ma trezesc din nimic si n-am cum sa adorm la loc, dar cel mai grav e ca nu pot sa dorm bine decat in patul meu de acasa. Stai acasa, atunci! - imi spun vocile si mare dreptate au. Dar, fiind artist, am multe deplasari si nu e intotdeauna afacere sa te intorci acasa imediat dupa spectacol pentru ca spectacolul poate sa fie la mai mult de cinci sute de kilometri rutieri de casa.
Sunt obligat sa am armistitii fugare cu paturi mai mult sau mai putin comode, incercand sa ignor aranjamentul uneori dubios al camerei, cearceafurile aspre, cuverturile relativ inutile, bazaitul minibar-ului si alte chestii cum ar fi oglinzi pozitionate in structura patului - ca doar nu toata lumea merge prin hoteluri strict din motive de afaceri, ca mine, si au nevoie de tot felul de puncte de atractie ca sa fure o noapte printr-o camera anonima…
Sapunuri mici, geluri de dus mici, uneori o casca de dus sau doua… daca zbori, n-ai voie cu deodorant - fereasca seful a tot ce e divin sa miroasa cumva bine in galeata de suruburi zburatoare! Trebuie sa te descurci sa sa incropesti un confort minim pentru perioada pe care o petreci in aceasta “casa departe de casa” reprezentata de minunata camera de hotel ce ti-a fost asignata.
Am descoperit ca, indiferent cat de bune sunt conditiile oferite de hotelul la care se intampla sa stau, dorinta mea de a pleca acasa este invariabila. De cand ajung si pana cand predau camera catre zambetul extenuat al unei receptionere, care nu stie niciodata daca sa mi se adreseze cu “dumneavoastra” sau “tu”, gandul meu este acelasi pe care il tot am de cand am fost prima data in colonie la mare pe timpurile alea dupa care tanjesc sefii si sefele de scara: Vreau acasa!
Si in momentul in care in sfarsit pot sa plec spre casa, ma simt ca un capitan de nava spatiala comandand pronirea in plin warp…
Azi zbor. Merg la Arad. Abia astept.
Daca mi-ar fi povestit cineva cand eram copil ca am sa am un job in care o sa fie implicate si niste drumuri cu avionul, nu mi-ar fi venit sa cred. Nu as fi inteles cum e posibil. Nici acum nu pricep, cu toate ca fizica nu imi este straina total, cum de se ridica mormanele alea impresionante de fier la zece mii de metri altitudine si zboara cu sute de kilometri la ora. Si pe langa faptul ca nu pricep cum am reusit sa trisam natura in halul asta, capitanul face bine sa te informeze de altitudinea si viteza cu care va lucra ca nu cumva sa-ti faci iluzia ca scapi daca o fasoleste cumva in dulcele stil carpato-danubiano-pontic. Dar sunt nedrept! Adevarul e ca nu auzi sa cada avioane de-ale noastre prea des (ala de la Balotesti n-avea treaba cu noi, de fapt!). Avem piloti tari si cred ca inteleg de ce. Sunt obisnuiti cu galetile lor de suruburi si n-au cum sa dea cu ele de sol, exact ca soferii iesiti la pensie posesori de rable - isi cunosc aparatul prea bine ca sa calce pe langa!
Inainte de primul meu zbor nu am putut sa dorm toata noaptea. Habar nu aveam la ce sa ma astept si aveam in cap doar filme americane cu avioane imense cotropite de teroristi, cu gauri in rezervor, pierzand altitudine, trecand prin turbulente, cazand de-aiurea prin ceruri in acompaniamentul figurantilor care tipa ca din gura de sarpe desi, in realitate, pumnul pe care ti-l da gravitatia este prea mare ca sa mai faci fasoane din astea la apropont, vorba lui Nenea Iancu. Cand am ajuns la avion, toata anxietatea s-a disipat pentru ca acolo nu ma astepta nimic din ce credeam ca ma va astepta. Nu era nici un terorist, nici o insotitoare de zbor parasexoasa, nici un jumbo-jet care sa ma faca sa ma simt ca un patron in pericol. Nu! Era ma degraba un autobuz cu aripi, o rata a cailor aeriene… Si toata frica mi-a disparut pentru ca mi-am adus aminte ca traiesc in Romania, unde singurul lucru spectaculos este profunda lipsa de spectaculozitate a vietii - motiv pentru care o iubesc in toate pozitiile!
Luni. Bleah! Cea mai seaca zi…
Daca weekend-ul incepe joi seara si saptamana de lucru incepe marti dimineata, luni este o entitate spatio-temporala ramasa in suspensie. Cred ca, pana si pe Enterprise, baietii si fetele in uniformele Federatiei merg cu pas un pic tarsait cand se indreapta catre posturile lor luni dimineata. Toate ordinele sunt primite cu un “Yes, sir!” care suna mai degraba a “Ce-ai, ma nene, n-ai ce face si te iei de noi?!” si parerea de rau dupa cele doua sau trei zile petrecute cu cocktail-uri extraterestre compuse prin amestecarea unor bauturi cu o baza alcoolica extrem de terestra e mai vie decat orice sarcina de serviciu. Sau poate ca asa ar fi daca ar fi romani acolo pe nava… Cel putin tu si cu mine asa ne-am comporta, in afara de cazul in care tie chiar iti place sa faci treaba… ca mie nu!
Eu am azi o gramada de lucruri de facut si nu stiu de unde sa incep. Tu ce trebuie sa faci? Munca, scoala, piata… ceva? Cred ca pe ale mele am sa le las ridicand din umeri pe maine. Nu stiu de care treaba sa ma apuc mai intai si mi-e teama sa nu fie treaba nepotrivita si sa nu-mi iasa ca n-as vrea sa incep saptamana cu stangul. In primul si in primul rand, trebuie sa tai de pe lista de “TO DO” de astazi toate activitatile care implica interactiune umana pentru ca stiu prea bine ca la nici un birou n-am sa gasesc nici un angajat/functionar care sa aiba vreo farama de interes pentru mine si problemele mele in nici o zi a saptamanii, daramite astazi… cand iarba nu mai curge, apa nu mai creste si toate celelalte semne care fac bine sa ne spuna ca azi nu e rost de nici o treaba.
Iti recomand sa te relaxezi si sa lasi cumva sa alunece pe langa tine acest monstru al calendarului - ziua de luni - si sa te repliezi dupa weekend-ul furtunos ca sa poti sa te apuci de treaba la inceputul saptamanii, adica marti!
Daca as filma o ciorba cinematografica din specia science-fiction, plina de efecte speciale, urmariri cu nave de lupta, lasere, fazere si alte pocnitori futuriste cu care oameni imbracati in combinezoane sa-si dea la gioale in numele unor imperii si federatii a caror functionare si formare nu o inteleg prea bine nici creatorii lor… cred ca as filma la Vidraru. Am fost ieri acolo pentru prima data, total panicat de intortocherea, dezordinea si neingrijirea in care se gaseste Transfagarasanul si dat peste cap de maretia peisajului. Iti vine sa vorbesti ca manualele din ciclul primar cand vezi treburi de genul asta.
Atatea culmi, atatia brazi, atata cer si atatea serpentine trebuiau sa duca undeva si, din groapa-n groapa, am ajuns la Barajul Vidraru. Daca n-ai fost acolo, du-te! Trebuie sa-l vezi. Stiu ca nu e Hoover Dam, dar e impresionant… pana si baietii sositi trancanind si horcaind la volanul vreunui rebut tunat al productiei “nationale” de automobile cu gandul de a da la maxim in creierii muntilor casetofonul furat sa se auda discursul atonal al interpretilor cu nume de mezeluri au trebuit sa-si domoleasca avantul. Te cuprinde nevoia de a privi pur si simplu pentru un timp.
Oricum, muzica tare nu e cea mai grozava idee avand in vedere ca bolovanii ce stau de sase pe ambele parti ale drumului atat asteapta ca sa inceapa sa se dea de-a dura venind cu maxima viteza sa te imbratiseze… pe tine si rabla in care te-ai incumetat sa le invadezi teritoriul. Asa ca mai bine taci si te uiti. Si bine faci daca faci asa! E liniste. Nu e oras. Nu e “civilizatie”. E natura si iluzia oamenilor convinsi ca o stapanesc pentru ca au turnat niste beton si au pus un tip de metal in varf care tine doua fulgere in maini…
Du-te, vezi, incarca-te, intelege, reflecteaza si intoarce-te acasa cu atitudinea putin ajustata!
Ce bine e cand e bine! Aseara a fost punct ochit, punct lovit si in Club Leu si in Cafe Deko. E relaxant pentru mine gandul ca exista din ce in ce mai multi oameni care stiu si inteleg cum trebuie sa se joace cu mine ca sa iasa o seara tare de stand-up comedy. In ambele locuri am avut placerea de a nu sta de vorba cu neofiti si nepoftiti. Erau oameni pe care merita sa-i cunosti. De fapt, cred ca ar trebui sa vii si tu la spectacol macar o data ca sa-ti faci o idee… Nu arunci banii pe fereastra - asta pot sa-ti garantez!
E adevarat ca ma entuziasmez usor, dar asta nu inseamna ca ma entuziasmez des. Nu e nevoie de mult ca sa ma miste, dar sunt destul de rare ocaziile in care putinul ce conteaza pentru mine sa-mi fie oferit. Poate stii senzatia… adica n-ai cum sa n-o stii pentru ca traiesti in aceeasi agitatie in care traiesc si eu, aceeasi agitatie in care traim toti. Aseara am avut de ce sa ma entuziasmez…
Am avut parte si intr-un loc si intr-altul de genul de public cu care mi-ar palcea sa-mi iau cafeaua in dimineata de dupa (chit ca nu beau cafea de felul meu!). Sa stam, sa zambim si sa nu vorbim despre ce a fost aseara, dar sa stim… sa avem in priviri acel: “A fost la fel de bine pentru tine cum a fost pentru mine?”.
Glumesc… dar a fost tare bine si e genul de experienta pe care o caut in spectacolele mele. Uneori spectacolul e skandenberg cu sala, alteori am public de teatru care conserva reactiile pentru final, dar… din cand in cand sunt oamenii mei in sala - oamenii pentru care m-am apucat sa ma uit la viata altfel si sa vin seara in reflector ca sa povestesc ce toti stiam deja, dar nu din unghiul asta. Imi place sa indulcesc pastila!
Nu trebuie sa ma crezi pe cuvant… mai degraba, cauta sa ajungi la un show. Si poate am sa-mi doresc sa iau o cafea imaginara si cu tine… nu ca ar fi mare premiu, dar e o experienta.
Ma numesc Tiberiu Popovici si fac stand-up comedy. O fac de trei ani si o fac bine. Imi place. Am avut si am parte de un management eficient si de pofta de munca neostoita asa ca mi se tot da de facut. Si imi place…
E un fel de a face comedie inca insuficient inteles, dar care se insinueaza treptat in sufletul si in mintea celor care calca pragul cluburilor si cafenelelor in speranta de a avea interactiune umana, nu televizor, nu calculator, nu house care ineaca orice tip de conversatie si bere la suprapret ca sa te uiti la plasme pe care nu se afiseaza nimic interesant si animatoare care danseaza cu atitudine de bodyguard in timp ce bodyguarzii de la intrare te protejeaza cam cat ar putea sa te protejeze si animatoarele in caz de scandal… E pentru tine! E pentru mine! E pentru omul satul de „momentele vesele” promovate de reminiscentele trupelor de agitatie care au proliferat pe vremea lui C. si nu vor sa ne lase in pace nici la douazeci de ani dupa ce au venit americanii in Tara lui Porumb. Pentru ca ai ajuns la concluzia ca simtul umorului inseamna doua lucruri diferite pentru tine si pentru tatal tau, motiv pentru care esti o prezenta din ce in ce mai rara la mesele de familie…
Pentru ca iti stau in gat deja bancurile spuse in pauza de tigara, la bere cu baietii/fetele, primite pe mess, pe mail si prin site-urile de profil care apar ca ciupercile de-a lungul si de-a latul ochiurilor plasei mondiale - asta ca sa nu mai vorbim de carticele de anecdote si rubrici de umor cu reesapari ale dudelor de acum cincizeci de ani. In fine, pentru ca putem sa ne distram si altfel…
Si eu o fac… in mod constant, aplicat, studiat, cu pasiune, cu energie, cu implicare si cu succes. O fac pentru ca imi place… O fac pentru ca pot!
Diseara am de gand sa o fac de doua ori:
1. De la ora 21:00 in Club Leu
2. De la ora 22:00 in Cafe DeKo
Vrei sa vezi un show ca n-ai cum sa nu vrei sa vezi un show… asa ca te astept!
Nu sunt o persoana matinala. Asta e clar. Sunt atat de putin matinal incat am inceput sa cred ca nici nu exista persoane matinale. Mi s-a mai imputat ca sunt artist si n-am program ca restul oamenilor, deci de unde sa stiu eu lucruri din astea… Accept argumentul, dar stiu la fel de bine ca m-au mai prins betiile si insomniile prelungite catre orele cand oamenii „normali” se duc la munca si le-am privit fetele. Concluzia la care am ajuns - indiferent de grosimea stratului de fard sau de minciuni cu care te convingi sa pleci de acasa, nu esti persoana matinala fiindca nimeni nu e persoana matinala.
Asta se trage, cred eu, din faptul ca ne trezim din motivele gresite. Trebuie sa mergi la munca, la piata, sa duci copiii la scoala sau sa te duci chiar tu la scoala. De ce? Diminetile sunt facute pentru lenevit, intors pe partea ailalta, amuzament catre gandurile si faptele de ieri, imbratisat soarele si alte nebunii din astea hippie pe care de obicei le decartam pentru ca par prea umane.
Toata lumea studiaza somnul. Programele de televiziune specializate pe documentare sunt inundate de studii despre REM (si nu ma refer la trupa aia care canta „Shiny Happy People”, ci la Rapid Eye Movement), vise si subconstient. Ploua cu treburi de genul asta, dar tu stii la fel de bine ca si mine ca oamenii astia isi arunca banii pe fereastra. Nu somnul trebuie studiat mai intai, ca tot n-ajungem la cine stie ce concluzii… Trezirea!
As participa intr-un experiment controlat de o herghelie de halate albe care protejeaza diplome, nu oameni. Sa stau cu un grup de oameni de stiinta chititi sa rezolve problema trezirii fara cafea… sa aflu ceea ce, probabil, si tu ai curiozitatea sa afli pentru cazul in care esti ca mine si simti ca ai inceput sa ramai fara trucuri si metode: Cum facem, frate, sa deschidem ochii si sa ne dam jos din pat? E imperativ sa studiem problema…
Observ cu deosebita placere ca zilele de iarna s-au dus si, in sfarsit, putem sarbatori linistiti deschiderea sezonului pentru bormasina si ciocan. Nu cred ca eu, sotia mea sau baiatul nostru de patru luni si jumatate am putea sa dormim linistiti si sa ne simtim cu adevarat impacati daca n-ar gauri nimeni un perete de rezistenta in fiecare dimineata pe la opt. Macar o placa de faianta sa dea jos sau sa care niste fieratanii anonime pe scari (ca liftul nu merge!) si sa le mai scape din cand in cand ca altfel nu afla nimeni ca se lucreaza…
De zece ani, in fiecare vara, toata lumea lucreaza si bormasineaza de zor. Ai crede ca, pana acum, ori si-au facut toti palate, ori si-au daramat toti peretii transformandu-i sistematic in mormane mai mici sau mai mari de moloz dispus in sisteme totemice, dar nuuuuuuu… De ce? Cum sa ne lipsim de placerea de a audia acest diafan soi de muzica special orchestrata pentru raspa si bomfaier? Uneori, in plin sezon, poti audia chiar si un cvartet de ciocane rotopercutoare de sa-ti stea tocana-n gat. Nu exista ore de somn avand in vedere ca omul harnic nu doarme ca-i doarme norocul…
Daca nu intelegi despre ce vorbesc, probabil ca esti prea ocupat cu remodelarea bianuala a propriei colibe asa ca te las. In schimb, daca deja ti-au pocnit niste vene pe la tample de dragul celor descrisi mai devreme, nu te agita ca-ti face rau la sinusuri. Plus ca nu sade bine sa cartesti de binele altora… ca, de fapt, asta-i problema! Nu stii sa te bucuri pentru aproapele tau si nu te-a invatat cine te-a crescut ca trebuie sa-i respecti pe oamenii care are bani si se descurca. Bucura-te si lasa recunostinta sa se inalte catre sferele divinului ca pe timp de criza iubitii tai vecini au posibilitatea sa-si rupa de la suflet si sa-ti asigure fond sonor cand amesteci ganditor in supa cu galuste molozul insinuat in existenta ta prin toate crapaturile de care dispune al tau apartament.
Scriu ca sa-ti propun o schimbare de atitudine. Nu de telefoane disperate la administrator sau reclamatii la politie e nevoie in situatia asta. Calmeaza-te! N-ar fi mai bine sa facem un gest dragut? Sensibilitatea de care ai dat dovada pana acum e doar energie prost canalizata. Mai bine alatura-mi-te si vorbeste cu toti oamenii despre care stii ca ne impartasesc sentimentele si hai sa le facem o surpriza acestor muzicieni de sezon. Hai sa asteptam pana reusesc sa obtina feng shui-ul optim pentru existenta lor plina de atatea solicitari spirituale si apoi sa mergem in toi de noapte in echipe de unu inarmati cu adeziv industrial. Nu ii trezim… Fereasca! Niste oameni care ne-au dat atatea merita sa doarma… permanent. In schimb aplicam adezivul cu grija intre usa si peretele ce se afla de jur imprejur ca sa impiedicam rau-voitorii sa patrunda in ecleziastica armonie a garsonierelor si apartamentelor de-abia finisate, in acelasi timp permitandu-le proprietarilor sa se scufunde in propria opera fara a mai fi nevoiti sa-si intrerupa beatitudinea data de bricolaj cu vreo iesire din casa… vreodatăa Ce zici?
