Nu inteleg motivele pentru care se petrec lucruri ce n-ar trebui sa existe,de ce vorbim si visam despre nimic dindu-i astfel materialitate si constienta. Citeste in continuare »

“Daca o iei la stinga mori de sete,daca o iei la dreapta mori de foame,daca te intorci iti blestemi zilele.Daca mergi inainte vezi parul zinelor.Tu mergi inainte?!” ( Daniel Dragan-Drum spre Arania)

Suna frumos,nu?! Nu despre frumusete e vorba aici decit la un prim nivel de intelegere a realitatii.Aici scrie despre liberul arbitru,despre libertatea alegerii,despre optiuni.Alegerea facuta este decisiva de fiecare data pentru pasul care va urma.Uneori nu esti decit o papusa,frumos ornata in miinile unui foarte priceput papusar.Fara vointa,fara rezvratiri,fara puterea de a te impotrivi atunci cind oamenii mari te folosesc ca moneda de schimb intre ei folosindu-te ca instrument al al raului impotriva celuilalt,cind pe tine te pun sa lovesti pentru ca mai apoi sa te acuze.

Parca-ti amintesti,parca ai mai trait povestea asta odata cindva demult cind desi stiai ca e rau ce faci,ca nu e bine, nu aveai puterea sa te opui ci incercai di rasputeri sa transformi raul ce erai fortat sa faci in bine si sa ajuti cu adevarat.Mai e un nivel al intelegerii si de acolo ride hid o teribila capcana.De ce trebuie sa te intorci in trecut si de ce asta iti pune totul in risc?De ce trecutul nu e parte organica din tine?Vine un moment in viata cind trebuie sa alegi si sa arati ca tot ce ai spus si tot ce ai facut e adevarat si ca nu a fost o inventie a clipei sau o minciuna.

Ce se intimpla insa daca nu ai libertatea optiunii? Cum se construieste un trecut dar mai ales pentru care motiv trebuie lasat,ingropat undeva in urma?Ce se intimpla in momentul alegerii cu tine cind iti lipsesc alternativele,cind nu ai experiente de viata la care sa te poti raporta.Ce se intimpla daca ai trait incuiat cu cheia si nu ti s-a permis sa vezi ca exista si alte lumi pe lume, ca starea de normalitate e alta pentru fiecare dintre noi dar ca deasupra tuturor acestor lumi “normale”si perfect posibile exista si altceva.Ce se intimpla cu tine daca nu ai ca trecut decit lumea de lacrimi in care ai fost zidit cu mare atentie si grija pentru ca nu cumva sa vezi o alta realitate si de aceea nu-ti este permis sa mergi nicaieri (la stinga),nu e voie sa vina nimeni la tine (la dreapta),nu ai voie si nu-ti este permis sa vezi ca poate exista si altceva pe lumea asta in afara zidurilor intre care de atita durere nici macar propria umbra nu se materializeaza.Atit de deplina  este singuratatea incit trecutul se compune numai din clipele ce vor veni ucigind astfel viitorul,facind ca orice optiune sa nu existe iar drumul sa se termine de fapt inainte de a fi fost inceput.

Daca n-ai trecut n-ai viitor.Teribil “loc comun”,socanta banalitate si totusi… Tot ce a fost,toate amintirile,toate durerile dar mai ales toate bucuriile alaturi toate izbinzile si esecurile,toate lacrimile si toate zimbetele,toata viata de pina acum a facut ca tu sa fi ce esti in clipa asta si daca vrei sa zidesti si altceva cu adevarat in viata asta in afara de propria viata trebuie sa te intorci acolo, sa iti recuperezi visele ramase impietrite in durere.Trebuie sa faci pace cu tine si sa-ti recuperezi viata dintre ziduri.Acolo esti tu,si nu poate fi nimic rau,purtator de nenorocire sau blestem asa cum ai fost fortat sa crezi pentru ca inca speri,inca ai vise dar mai ales pentru ca umbra ta nu a renuntat la tine si te sperie ingrozitor citeodata cind o vezi ca merge alaturi pe urmele pasilor tai.

Un zid, se presupune, ca protejeaza ceva cu atit mai fragil si mai frumos cu cit e mai gros, mai inalt si mai amenintator.Am aflat demult ceva pe cit de adevarat pe atit de straniu.Conditia de existenta a minunii protejate cu atita strajnicie de ziduri este sa treaca un nebun de ele si sa dea foc la tot ce-i acolo inauntru.
Am crescut,nu mai sintem copii,nu mai stim adevarul,nu-l mai vedem.Am ajuns ca noi insine sa fim ziduri si nu se mai gasesc nebuni in stare sa riste tot,sa treaca dincolo de noi si sa puna foc chiar daca asta nu ar insemna decit sa ne deschida ochii in fata unui apus de soare.Numai copii pot vedea cele “…o mie patru sute patru zeci de apusuri de soare in doua zeci si patru de ore…Limpede nu vezi decit cu inima.Ochii nu pot sa patrunda-n miezul lucrurilor” (Antoine de Saint-Exupery-Micul print). Am crescut…ziduri.

Mi-e frica! Sa nu cumva sa credeti vreo secunda ca nu.Nu sint nebun,numai nebunii nu stiu ce e frica dar am invatat sa traiesc cu ea si sa inteleg ca ea,frica,are grija de mine. Inca mai caut locul ala unde nici o lege de pe lume sa nu aiba acces.
Imi vine sa ma asez ghemuit intr-un colt al privirii cuiva si sa astept cuminte acolo sa treaca toata groaza din propriile mele priviri. Ma tem de frica din ochii iubitei cind imi spunea ca se teme teribil.Ma ruga sa “ii” mai las in pace…Tocmai venise la mine un angajat al unei benzinarii pe care il rugasem sa-mi faca presiunea in rotile masinii si ma intreba terifiat care este motivul pentru care aveam 4,5 atm in cauciucuri….M-am saturat de declicul auzit in receptor inaintea oricarui apel telefonic.Stia si de “iesirea in decor” a masinii cu rotile mult ptrea umflate si de telefoanele “prietenesti” in care mi se explica de unde vine sensibilitatea mecanismului ce asigura directia masinii…

Sigur ca mi-e frica, nu sint timpit! …doar ca uneori ma invaluie oboseala…Nu mai stiu cum, in ce fel si pe cine sa conving ca eu nu sint poet,ca nu inventez lucrurile si ca doar le povestesc dupa ce am fost acolo?!
Imi amintesc de un loc unde daca reuseai sa ajungi nu ti se mai putea intimpla nimic indiferent de ce facusei.Acolo nici o lege lumeasca nu functiona.Oricit de ticalos ai fi fost cineva te lua in brate si te apara de toata rautatea lumii…Nu mai stiu ce si cum sa scriu,prea multe ginduri de-a valma.Prea multe imagini ce  se petrec prin priviri.Vad prea multe priviri in spatele privirilor…Sigur e undeva locul ala.Sanctuarul…merita sa nu renunt! E tot ce conteaza!E drept,uneori sint tare obosit si atunci….Am invatat sa am grija de temerile mele,de frici,de groaza,de oboseli,de tristetile ce vin din alte lumi ale lumii.

Eu  am grija de ele si ele ma apara te tentatia neantului,de mirosul dulce acrisor de hoit al renuntarii.
Inca mai visez!Azil!E doar o clipa de pace,nu un abandon.Sint un om viu!N-am renuntat!Nu am cedat!
Inca alerg stigind din toti plaminii: Azil!
“Ticalosii”

Detest actorii! Imi par a fi marii maestrii ai propriilor destine trisate,cabotini…Atit de putina forta avem spre a fi noi insine prin viata incit numai adevaratele genii pot sa intruchipeze real clipele ce compun viata unui personaj,altul decit el insusi.
Stefan Iordache
Mircea Diaconu
O reverenta pentru sansa de a fi contemporani.O minune!Sint un om norocos fara doar si poate.
Nu am vazut scenariu si regie in filmul asta.Nici acum nu stiu daca sa multumesc sau sa injur, si daca asta poate fi sau nu un compliment…O prea abrupta cadere in real,in propriile male amintiri.
Stefan Iordache
Mircea Diaconu
Multumesc pentru ca sinteti,multumesc pentru “A fi”-un verb ca o respiratie asumata .Verb pe care atunci cind il scriu, il scriu instinctiv, mereu gresit…

Am gresit! Mi-e greu sa recunosc asta si numai aberantele raporturi pe care le am cu mine insumi ma conditioneaza spre a o face.Asta e adevarul:Am gresit! Citeste in continuare »

Sa stai si sa-i privesti in ochi, sa ai timp si rabdare. Mult timp, multa rabdare. Priviri de un senin grotesc, clare, albe, netulburate de nici o adiere a indoieli, de nici o umbra a vreunei dileme, de nici un fel de semn al inspiratiei sau al inteligentei. Citeste in continuare »

Multe priviri senine in ochii oamenilor din jur. Multa candoare si drag. Multe vise curate. Mai mult decit suficiente motivatii, spre a nu renunta la tot ce esti tu, dar… Citeste in continuare »

Ai dreptul sa visezi!
Ai datoria sa crezi, ca toate visele pot deveni realitate si sa incerci sa la duci la indeplinire.
Ai obligatia sa spui nu, tuturor acelora care incearca sa-ti ucida visele si care incearca sa te convinga de inutilitatea efortului! Citeste in continuare »