Azil!
Mi-e frica! Sa nu cumva sa credeti vreo secunda ca nu.Nu sint nebun,numai nebunii nu stiu ce e frica dar am invatat sa traiesc cu ea si sa inteleg ca ea,frica,are grija de mine. Inca mai caut locul ala unde nici o lege de pe lume sa nu aiba acces.
Imi vine sa ma asez ghemuit intr-un colt al privirii cuiva si sa astept cuminte acolo sa treaca toata groaza din propriile mele priviri. Ma tem de frica din ochii iubitei cind imi spunea ca se teme teribil.Ma ruga sa “ii” mai las in pace…Tocmai venise la mine un angajat al unei benzinarii pe care il rugasem sa-mi faca presiunea in rotile masinii si ma intreba terifiat care este motivul pentru care aveam 4,5 atm in cauciucuri….M-am saturat de declicul auzit in receptor inaintea oricarui apel telefonic.Stia si de “iesirea in decor” a masinii cu rotile mult ptrea umflate si de telefoanele “prietenesti” in care mi se explica de unde vine sensibilitatea mecanismului ce asigura directia masinii…
Sigur ca mi-e frica, nu sint timpit! …doar ca uneori ma invaluie oboseala…Nu mai stiu cum, in ce fel si pe cine sa conving ca eu nu sint poet,ca nu inventez lucrurile si ca doar le povestesc dupa ce am fost acolo?!
Imi amintesc de un loc unde daca reuseai sa ajungi nu ti se mai putea intimpla nimic indiferent de ce facusei.Acolo nici o lege lumeasca nu functiona.Oricit de ticalos ai fi fost cineva te lua in brate si te apara de toata rautatea lumii…Nu mai stiu ce si cum sa scriu,prea multe ginduri de-a valma.Prea multe imagini ce se petrec prin priviri.Vad prea multe priviri in spatele privirilor…Sigur e undeva locul ala.Sanctuarul…merita sa nu renunt! E tot ce conteaza!E drept,uneori sint tare obosit si atunci….Am invatat sa am grija de temerile mele,de frici,de groaza,de oboseli,de tristetile ce vin din alte lumi ale lumii.
Eu am grija de ele si ele ma apara te tentatia neantului,de mirosul dulce acrisor de hoit al renuntarii.
Inca mai visez!Azil!E doar o clipa de pace,nu un abandon.Sint un om viu!N-am renuntat!Nu am cedat!
Inca alerg stigind din toti plaminii: Azil!
“Ticalosii”
Detest actorii! Imi par a fi marii maestrii ai propriilor destine trisate,cabotini…Atit de putina forta avem spre a fi noi insine prin viata incit numai adevaratele genii pot sa intruchipeze real clipele ce compun viata unui personaj,altul decit el insusi.
Stefan Iordache
Mircea Diaconu
O reverenta pentru sansa de a fi contemporani.O minune!Sint un om norocos fara doar si poate.
Nu am vazut scenariu si regie in filmul asta.Nici acum nu stiu daca sa multumesc sau sa injur, si daca asta poate fi sau nu un compliment…O prea abrupta cadere in real,in propriile male amintiri.
Stefan Iordache
Mircea Diaconu
Multumesc pentru ca sinteti,multumesc pentru “A fi”-un verb ca o respiratie asumata .Verb pe care atunci cind il scriu, il scriu instinctiv, mereu gresit…
