Sa risc sa scriu “suflet”?!… oare de cand nu a mai fost folosit cuvantul asta in lumea reala?
Sa risc sa ma acopar de rusinea unei slabiciuni mortale in lumea asta dementa?
Suflet!
O busola a destinelor ce nu mai indica nici o directie magnetizata fiind de rautatea clipei.
Nu mai vedem ce e bun si frumos, nu mai avem incredere in inima noastra.
Minuni…

Suntem orbi. Nu le mai vedem, nu le mai credem nici macar atunci cand se incapataneaza sa nu ne paraseasca, ci ne raman aproape in privirile ce irizeaza verde smarald din ochii mari caprui – aproape negrii de atata tristete.
Nimeni nu mai vrea sa schimbe lumea, sa inceapa singur lumea de la capat satul si ingrozit de mersul asta nefiresc al lucrurilor. Cadem in orizontul dezolant al zilei ce tocmai a trecut ca intr-un ocean promiselor renuntari de maine, de poimaine, de restul zilelor, de restul vietii.
Visul…
Visam rar, din ce in ce mai rar. Adormim imediat cum ne asezam in pat acoperiti, ascunsi de tot ce ar putea, de tot ce am fi putut deveni sub patura lasitatilor noastre cotidiene.
Nu mai spunem adevarul, ne acoperim cu perfidul subinteles al minciunilor “bine intentionate” pana acolo incat ajungem sa ne ferim ca dracul de tamaie de un gest frumos, de un ajutor venit din partea cuiva ce ne vrea doar binele. Binele aproape ca nu mai exista. Banuim mereu ca in spatele bunelor intentii, ale dovezilor se gaseste un demon de care trebuie sa ne ferim cu orice pret.
Nimeni nu mai ajuta pe nimeni. Nu avem timp si pentru asta, prea ocupati fiind cu viata, dar mintim frumos pe toata lumea, declarand sus si tare conditia de mecena cu care ne-am nascut.
Nu mai avem idealuri. Toate au cazut strivite sub presiunea closetului ce trebuie folosit in fiecare dimineata.
Nu mai putem crede in nimeni si nimic. Lumea insa NOI! Asta e la “moda” acum mai mult ca niciodata, acum cand inimile si constiintele noastre au devenit obstacole in viata si nu repere.
Vanitate da! Asta e cuvantul director al unui mine promis ca o mare de liniste
Orgoliu… imbecila calitate a unei constiinte insingurate, goale ca cadou de Craciun la tropice. Orgoliul – perfectul instrument al mortii, arma perfecta de nedectat a crimei nepedepsite. Orgoliul – instrumentul mantuirii.
Orgoliul… Cate feluri de a muri sunt?!…
Cine mai traieste cu adevarat?
Adevarul?… ce-i asta? Rupt, sfasiat intre alb si negru. Dualismul natural al sinteticului.
Speranta…
Nimeni nu mai vrea sa salveze lumea… cu nici un chip.
Suflet.
Minuni…
Noi, oamenii…