Sa stai si sa-i privesti in ochi, sa ai timp si rabdare. Mult timp, multa rabdare. Priviri de un senin grotesc, clare, albe, netulburate de nici o adiere a indoieli, de nici o umbra a vreunei dileme, de nici un fel de semn al inspiratiei sau al inteligentei. Citeste in continuare »
Sa risc sa scriu “suflet”?!… oare de cand nu a mai fost folosit cuvantul asta in lumea reala?
Sa risc sa ma acopar de rusinea unei slabiciuni mortale in lumea asta dementa?
Suflet!
O busola a destinelor ce nu mai indica nici o directie magnetizata fiind de rautatea clipei.
Nu mai vedem ce e bun si frumos, nu mai avem incredere in inima noastra.
Minuni…
Se intampla din cand in cand, din ce in ce mai rar. Se abstractizeaza cuvantul in sine, ca un scaun, si intelesul lui se intampla doar ca o trecere.
Sunt ganduri, sunt amintiri, respiratii amestecate toate de-a valma in priviri, in ochi, in gesturi.
Uneori nu mai am chef sa vreau!
Si nu mai vreau!
Dar cu toate astea… lupt!
E o stare de oboseala nefireasca.
Frica! Da! Poate ca ar fi fost mai nimerit sa-i spun asa. Frica despre care unii spun ca ne ajuta sa trecem prin viata, supravietuind de fapt propriei noastre vieti, ramasa ascunsa undeva in adancul firii ca un animal haituit de spaime si boli, animal odata nobil, de Rai, acum o biata gloaba plina de bube spre care se tarasc larvele propriilor noastre renuntari, fara lumina din ochi ce ar fi trebuit sa insufleteasca fiinta.
Supravietuire – ce cuvant infect, prea plin de toate renuntarile noastre, prea adanc ridat de sensurile lasitatilor noastre, prea ridicat in slavi si pus la rang de mare arta de toate meschinele, josnicele compromisuri de zi cu zi. Citeste in continuare »
