“eu nu dau cravata mai departe”
intr-un camin studentesc
…
-Buna ziua.
-Buna ziua.
-Stiti cine sunt, presupun.
-Va rog, spuneti-mi dumneavoastra.
-Sunt Dumnezeu.
-Am inteles. Luati loc.
daca o sa ne plictisim in rai?
daca
o sa ne plictisim in rai?
ajunsi acolo cu gura cascata
si
bagajele alunecand din maini
si mainile alunecand pe nori
cu trupurile alunecand de pe noi
cu sangele alunecand din noi.
o campie plina de fotolii goale.
oare nu o sa oftam privind cerul?
oare nu o sa oftam?privind cerul…
in timp ce ne clatinam usor si ne holbam unii la altii?
daca raiul nu e o melodie sau un tablou in care sa adormi?
oare n-o sa asteptam atunci
sa ne viseze careva
doar ca sa putem sa ne ridicam
si sa coboram
cerand voie pana la toaleta?
ce poate sa faca Dumnezeu cand te apuca dorul
de oameni?
daca o sa ne plictisim de moarte
in rai?
Si-am incercat sa ma pierd
si-am incercat sa ma pierd
mi-am pus capul in iarba si am privit pe cer
mi-am inclestat palmele la ceafa si-am privit in sus
si-am incercat sa ma pierd.
cand m-am trezit era prea tarziu si oamenii prea straini.
fug cu inima la gura spre copacii imbratisati cu patura la picioare
sperand ca o sa ma primeasca inapoi ca pe-un caine ratacit
am ajuns.
mi-am pus capul in iarba si am privit pe cer
mi-am inclestat palmele la ceafa si-am privit in sus
si-am incercat sa ma pierd.
cand m-am trezit era altfel de devreme si oamenii nu mai erau oamenii
fug cu inima la gura spre copacii imbratisati cu patura la picioare
sperand ca o sa ma primeasca inapoi ca pe-un caine ratacit
in goana mea mi-am pierdut pachetul de tigari
cu tot cu mana.
am ajuns.
mi-am pus capul in iarba si am privit pe cer
mi-am inclestat palmele la ceafa si-am privit in sus
si-am incercat sa ma pierd.
cand m-am trezit era aproape noapte si oamenii erau copii.
nu mai puteam sa fug.
asa ca am inceput sa merg
sa-i cunosc
sa imi creasca pe tample
ca vaslele unor galere
sa ii sarut pe frunte
ca semnale de alarma
sa ii uit
ca reviste si placi de magnetofon.
cand m-am trezit m-am apucat
sa fac un gard verde si inalt
sa il ridic in fatza casei
sa-mi plimb copii pe picior ca un cutit de vanatoare
c-afara e o jungla
sa platesc curentu si sa verific cutia postala
sa merg la petrecerile firmei la brat cu sotia
in timp ce aia mici dorm binemersi la bunica lor.
ajungem obositi o ajut cu pantofii c-a facut bataturi ma spal pe dinti radem de cristeasca si de barba’su dau centrala mai tare imi pregatesc costumul pentru maine ii zambesc din usa sting lumina
cand m-am trezit era prea tarziu si oamenii erau straini
fug cu inima la gura spre copacii imbratisati cu patura la picioare
sperand ca o sa ma primeasca inapoi ca pe-un caine ratacit
am ajuns.
Din intuneric
din intuneric
cu o laterna cat o sticla de votca
m-am apropiat de piatra pe care statea Dumnezeu
si am inceput sa il injur
fara sa ridice capu’ din pamant…
a zis
“ce-ai?”
m-am oprit.
m-am dat seama ca nu am ce sa ii raspund.
“ce-ai, ioane? ce-ai de urli?”
taceam
“stinge laterna. ma dor ochii si nici tie nu iti face bine”
am stins-o.
“asa gura spurcata ti-am dat, doamne, iarta-ma, ca nici porcii sa nu-i speli cu ea.
ce-ai? nu-ti plac parintii ? nu-ti plac prietenii? nu-ti place meseria ? nu-ti place nimic din ce ti-am dat, nu?”
taceam
“hai zi. zi. injura-ma ioane ca doar te-am suparat, nu?”
…
“ptiu manca-te-ar boala
cum ai gasit drumu pana la mine cu lanterna asta chioara?
hai du-te si te culca.
o sa te chem eu, ioane, tata, o sa te chem eu.
ca sa-mi injuri drumu pana-n rai
lumina spurcata ce esti”
